Ramas ancorat de locul copilariei mele, de casa parinteasca si satul meu, care pentru mine au o conotatie aparte, am plasmuit candva in gradina o mica cabanuta, conceputa cu suflet, pe care am decis sa o impartasesc cu voi.

Este locul copilariei mele, cel mai frumos din univers, poarta pe care am pasit in aceasta lume, unde am descoperit miracolul si frumusetea existentei si am primit in dar minunea de a calatorii in imensitatea Universului pe un cocolos de pamant, coplesit de gandul recunostintei ca sunt, de miracolul de a fi creat, chiar si efemer pe acest Pamant, dar mai insemnat prin constienta, decat o planeta moarta de pe o orbita eterna. De aici vin amintirile mele, franghiile care ma leaga iremediabil. Sunt amintiri pe care vi le impartasesc pe un ton bucolic, idilic, dar care sunt reale.

 

Mereu avem tendința de a ne plange de viața grea și sarăcacioasa din copilaria noastră și o facem in special copiilor noștri, uzitând din generație in generație de expresia “pe vremea mea”. Tocmai lor, cei marcati de efectelor dependenței de noile tehnologii, tocmai lor, cei acaparati si pierduti in jungla informatională, sursă majoră a disconfortului mental. Apreciez si exploatez avantajele si beneficiile aduse de noile tehnologii digitale si nu sunt adeptul conservatorismului, intelegand fenomenul perpetuu si de nestavilit al schimbarii, dar este evidenta manipularea mecanismelor cognitive si exploatarea cu cinism a acestora pentru profit, fara a tine cont de efectele demolatoare de minti, in special a celor tinere, rapindu-ne efectiv copiii, privandu-i de contactul real cu mediul si cu ei insisi, captivi in bula asa-zisei “realitati” digitale, in retele de socializare care in mod ironic desocializeaza si in curand confuzi de denaturarea realului.

 

Eu, imi amintesc de desele incursiuni pe dealurile din Branistea mea, toate ale mele, mostenire bogata pentru copiii mei, de sarbatoarea delicioaselor cirese, de terenul de fotbal cu miros de iarba cosita, de parfumul merelor de vara, de curtea ninsa cu flori de musetel, de rasarit, apus si ploi de vara, spectacole mereu la indemana, de joaca in jurul bisericii si pelerinajul la Manastirea Nicula, pentru noi eveniment intre divertisment si credinta, experimentand vagi ganduri mistice si sentimentul apartenentei, indus de multimea adunata in poiana manastirii, de spălatul hainelor la Someș și balăceala intreruptă doar de chemarea mamei pentru a intoarce țolul, de bucuria primei ninsori, de colindatul cu straița alba, mult prea mică pentru atâtea mere, biscuiți si turtă dulce, de cele mai mari nuci vazute vreodată, oferite in dar la colindat de Popa Ghizoaie, preotul uitat, care a ales să devină văcar decât sa-și incalce credința, de rahiticul Brad de Crăciun, din care atârnau cateva bomboane, care nu razistau mai mult de doua zile, dupa care atarna doar ambalajul, aratand ca niste bomboane eviscerate, de saniușul cu sania mea neperformantă, prea joasă si ecartament prea mare, bună doar de dus sacii la moară, de senzația tihnita de la gura sobei la intoarcerea infrigurat acasă, de reuniunea neamurilor la tăiatul porcului și misiunea mea de a sufla in mațe pentru a le face gonflabile, fara a intelege nici acum sensul.

Imi amintesc de mirosul de gogosi in care ma trezea mama in dimineata de Boboteaza, dupa care stateam in poarta pandind venirea preotului, de emotiile coplesitoare in seara de Craciunla colindat, la gandul ca fetele urmau sa intre in intimitatea casei mele.

 

Cel mai important reper al timpului era ora 8 seara, moment care era marcat de un strigăt alarmant, scos de cel ce le vedea primul “vin vacileee” când acestea coborau agale din pașune si stăteam cocoțat pe gard, admirandu-le parada pe mijlocul drumului. Imi amintesc de mișcarea lor impresionantă in masă, linistita si leganata, intorcandu-se pe inserat cu ugerele pline spre casa, de savoarea laptelui lor cald, tocmai muls, baut direct din sustar, desenandu-mi mustati albe de spuma, in miros biblic de poiata.

 

Imi amintesc de percepția foarte clară a naturii și a anotimpurilor, de explozia albă a copacilor in mai și liniștea cromatică a toamnei, de entuziasmul gasirii primelor viorele și căutarea zadarnică a ghioceilor, de mama tanara, mergand cu ea alaturi la munca campului, de cautarea tatalui in movila de pamant adunata cu sapa, de patul cu rogojina de paie, in care ma ghemuiam langa trupul cald al mamei in noptile reci de iarna, de mersul descult prin apa calda, adunata prin santuri dupa o ploaie de vara, de transpunerea in lumea povestilor nemuritoare, de compasiunea si afinitatea cu Colt Alb si Fram, ursul polar, de biletele oferite in dar de Jules Verne, pentru calatorii fascinante in jurul lumii, de semnul de carte, lasat intre file amanet ca promisiune, ca bucuros ma voi intoarce in lumi captivante.

 

Imi amintesc de tusa Moasa, moasa satului, elevata, cultivata si dichisita, care ma lua drept copilul ei surogat si la care ma abateam mereu din drumul meu de la scoala spre casa, unde ma astepta bucuroasa cu dulceata de trandafiri si ma invata pasi de vals, cu toate ca era cat se poate de supraponderala. Imi amintesc de povestile ei fascinante pe fundal de romante si aroma de cafea, in timp ce tinea tacticos intre degete o “tigare”, cum ii spunea ea sic pe un accent sudist interbelic. Intre noi fie vorba, imi amintesc si de cartile ei de specialitate ilustrate, pe care le rasfoiam uimit pe furis, nu tocmai indicate pentru varsta mea si la ce am vazut prin ele as zice ca nu erau indicate pentru nimeni.

 

Imi amintesc cum intr-o seara de decembrie, in cocheta si confortabila ei camera cu lumina difuza, a rasunat un rapait de mitraliera la Europa Libera, post pe care-l asculta mereu, si un strigat care mi-a ramas pe veci in minte: “Nu trage maaa!” Strigat care avea sa ne marcheze destinele, sa ne salveze din lumea absurdului si a supravietuirii brute, evadand euforic intr-o lume a incertitudinii, dar una libera si a sperantei.

Imi rasuna in minte cadenta rotilor de tren, care ma duceau des in vacante de vara la Timisoara, unde ma lua mama s-o vadape sora mea mai mare, intr-o cu totul alta lume, in care ma lasam pierdut de dimineata pana seara pe strazi, parcuri si cinematografe. Imi amintesc de atentionarea din holul trenului de a nu te apleca: “e pericoloso sporgersi”, despre care credeam ca inseamna sa nu sparg geamul pe care tineam capul aplecat in bataia vantului, urmarind coada trenului care serpuia prin Muntii Apuseni, numarand tunelurile care-mi furau peisajul si ma aruncau brutal temporar in bezna, ca o lectie pentru ce uma a fi viata, cu bune si rele, trecatoare toate.

 

Imi amintesc de fata de la oras sofisticata, venita in vacanta de vara, pe care o fixam fermecat din strana bisericii la slujba de seara, ca si creatie suprema a divinitatii, de pasiune, sentimente intense, coplesitoare, tainuite si nemarturisite, martora fiind doar floarea de colț uscată, din plicul strecurat pe furiș intr-o cutie poștală, cu expeditor ramas anonim pentru destinatară pana si astăzi. Si mai târziu…de tremuratul enervant și incontrolabil, provocat de emoția primului dans, poate pe “Daca vrei”, a celor de la Celelalte Cuvinte, invăluit in aroma parfumului ei ieftin și a senzației de mohair, de atingerea ușoară și oarecum prefacut accidentală a fețelor, senzații care mă cufundau in abisurile fericirii si pe care le-as fi vrut eterne.

Copilaria de la țară nu a fost o perioadă grea, a fost perioada in care am acumulat resursele pentru consumul excesiv de acum, motiv pentru care ne intoarcem mereu…ne intoarcem la noi…la noi inșine, unde găsim resorturile de a merge mai departe… pana cand vom pasi pe poarta eternitatii.